Ismail este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate.

Înainte vreme creștea și în Grădina Botanică, iar mai târziu, grație progresului științei moderne, s-a reușit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.

Ismail nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 ½ dimineața, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoțit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu un odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămâie… Alți viezuri mai cultivă Ismail în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreține până au împlinit vârsta de 16 ani și au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinstește rând pe rând și fără pic de mustrare de cuget.

Cea mai mare parte din an, Ismail nu se știe unde locuiește. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinței iubitului său tată, un bătrân simpatic cu nasul tras la presă și împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ține astfel sechestrat pentru a-l feri de pișcăturile albinelor și de corupția moravurilor noastre electorale. Totuși, Ismail reușește să scape de acolo câte trei luni pe an, în timpul iernii, când cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii și apoi să se agațe de grinzi pe la diferite binale, în ziua când se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă și împărțit la lucrători… În acest mod speră el că va contribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitorești… Ismail primește și audiențe, însă numai în vârful dealului de lângă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, ajutoare bănești și lemne sunt mai întâi introduși sub un abat-jour enorm, unde sunt obligați să clocească fiecare câte 4 ouă. Sunt apoi suiți în câte un vagonet de gunoi de-al primăriei și cărați cu o iuțeală vertiginoasă până sus la Ismail, de către un prieten al acestuia, care îi servă și de salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urâtul obicei de a cere solicitatorilor să i se promită corespondență amoroasă, contrar amenință cu răsturnarea.

Turnavitu nu a fost multă vreme decât un simplu ventilator pe la diferite cafenele murdare, grecești, de pe strada Covaci și Gabroveni. Nemaiputând suporta mirosul ce era silit să aspire acolo, Turnavitu făcu mai multă vreme politică și reuși astfel să fie numit ventilator de stat, anume la bucătăria postului de pompieri ˝Radu-Vodă”. 

La o serată dansantă făcu cunoștință lui Ismail. Expunându-i acestuia mizera situație în care a ajuns din cauza atâtor învârtituri, Ismail, inimă caritabilă, îl luă sub protecțiunea sa. I se promise să i se servească de îndată câte 50 de bani pe zi și tain, cu singura obligațiune pentru Turnavitu de a-i servi de șambelan la viezuri; asemenea, să-i iasă înainte, în fiecare dimineață, pe strada Arionoaiei și, prefăcându-se că nu-l observă, să calce viezurele pe coadă spre a-i cere apoi mii de scuze pentru neatenție, iar pe Ismail să-l măgulească pe rochie cu un pămătuf muiat în ulei de rapiță, urându-i prosperitate și fericire…

Tot spre a place bunului său prieten și protector, Turnavitu ia o dată pe an formă de bidon, iar dacă este umplut cu gaz până sus, întreprinde o călătorie îndepărtată, de obicei la insulele Majorca și Minorca: mai toate aceste călătorii se compun din dus, din spânzurarea unei șopârle de clanța ușii Căpităniei portului și apoi reîntoarcerea în patrie…

În una din aceste călătorii, Turnavitu, contractând un guturai nesuferit, molipsi la înapoiere, în așa hal, pe toți viezurii, încât, din cauza deselor lor strănuturi Ismail nu îi mai putea avea la discreție oricum. Fu imediat concediat din serviciu.

Fire afară din cale sensibilă și neputând suporta o atare umilință, disperat, Turnavitu își puse atunci în aplicare funestul plan al sinuciderii, după ce avu însă mai întâi grijă să își scoată cei patru dinți canini din gură…

Înainte de moarte se răzbună grozav pe Ismail, căci, punând să i se fure acestuia toate rochiile, cu gaz dintr-însul le dădu foc pe-un maidan. Redus astfel la mizerabila situație de a rămâne compus numai din ochi și favoriți, Ismail abia mai avu puterea să se târască până la marginea pepinierei cu viezuri; acolo căzu el în stare de decrepitudine și în această stare a rămas și până în ziua de azi.

by Marina Sofia 

You don’t go into Urmuz as a reader expecting his work to make sense. He is endlessly playful and inventive, challenging you at every level. His sentences start out in a reasonable fashion, lulling you into a false sense of security, before taking an unexpected turn and showing you the absurdity of all of our social and linguistic constructs. How can a translator convey all of this into another language without sounding like they don’t know the target language very well? For me personally, there is no greater challenge and pleasure than translating Urmuz (or perhaps the co-founder of Dadaism, Tristan Tzara): it feels like hanging on to some opulent coattails for dear life while the owner embarks upon a ride on a rollercoaster. It is exhilarating, occasionally frightening, and you just hope that you arrive at your destination in one piece. 

Urmuz is also one of the authors who best captures the Balkan mix of linguistic and cultural influences of the Romanian language: predominantly a Romance language, but with many Slavic, Greek and Turkish elements, all briefly mentioned in the piece. The title itself is an example of that: ‘Ismail’ is clearly a name of Arabic/Turkic origin, while ‘Turnavitu’ reminds us of the French for screwdriver, ‘tournevis’. 
 

I debated for a long time whether I should translate ‘Ismail’ as ‘Ismaïl’. Although Romanian has a lot of diphthongs, they tend to be of the ‘i+vowel’ or ‘e+vowel’ combination, but in the case of ‘a+i', there is no need for a diaeresis sign to indicate that the ‘i’ should be pronounced distinctly and separately. Meanwhile, in English, there is a danger that it could be pronounced to rhyme with ‘e-mail’. But then I thought that there is a world-famous opening line ‘Call me Ishmael’ from Moby Dick that acts as a pronunciation guide. ‘Ishmael’ is a variant of ‘Ismail’, of course.

 
I left the word ‘maidan’ untranslated, because, for political reasons, it has become reasonably well-known in recent years as a term for ‘public square’. However, reader, beware! Many Turkish loanwords that arrived into Romanian via the Ottoman Empire became imbued over time with a pejorative sense: ‘bairam’ is not a religious festival but a noisy party, ‘mahala’ is not simply a residential neighbourhood but usually a run-down, chaotic one. In this case, too, a maidan is not an open space in the middle of town, but a messy vacant lot. Why this semantic degradation of perfectly reasonable words? Perhaps it is a weapon of the weak: a way to resist Ottoman imperialism, which I believe may be common across the Balkans.

Urmuz (1883–1923) was the pen name of one of Romania’s most experimental avant-garde writers. Most of his absurdist short prose and poetry was published only after his premature death by suicide.  A precursor of Surrealism and Dadaism, his relatively slender body of work has nevertheless been hugely influential in Romanian literature and beyond. I have chosen to translate one of his best-known pieces, “Ismail and Turnavitu”, for its more pronounced Balkan influences and oblique critique of the class system. The animal cruelty is not intended to be taken literally! 

Marina Sofia is a translator from Romanian and German into English, reviewer, editor and writer of mainly flash fiction and poetry. She has previously volunteered for Geneva Writers Group, Asymptote Journal and the Stephen Spender Trust. She is also co-founder of Corylus Books, publishing translated crime fiction with a social edge. Her translation of Mihail Sebastian’s play “The Holiday Game” was highly commended in the John Dryden Translation competition.