Oana Sanziana Marian


He had decided all of a sudden to become a vegetarian. Joan was a vegetarian and, whenever they ate together, he felt light and special. He'd seen a film that Rares recommended, about the slaughter industry, a little didactic, but in a way, not didactic enough. His grandfather, the butcher, had often taken him to work with him, and he'd seen all there was to see. But if the images of calves shut for months in suffocating enclosures, without air or light, and raised on bad feed with no iron, only to be butchered, didn't strike the younger Dan as disturbing, it was that they were part and parcel of the familiar philosophy: life is hard, boy. But this was Dan the 30-year old mammal, who had come this close to being consumed from the inside by his own enzymes, who cheated death not least of which because he had too little fat inside of him, fat along which the lipases would have traveled, and these images seriously shook him. Pigs tearing one another's live flesh with the indifference of the abattoirs themselves (normal in their case, as a defensive mechanism), made him wonder if the way he'd made Viviana suffer wasn't exactly the same thing. The man in overalls cutting the beasts' teeth with no anesthetic seemed less sinister than the man who had decided, in an afternoon (not even he knew exactly when or if he really decided something or if a thought had just come and settled on the surface, above other thoughts and for a little bit longer) to flay the living symbiotic animal that had barely begun to stand after three years and some months. There was nothing metaphoric in this; suffering is suffering all around, he knew from the hospital, and the lessons of the abattoir had taken effect. Just like his grandfather, he could deliberately inflict torture and be empathetic at the same time, suffering alongside the tortured. He didn't even know why he'd done it; he had no solid reason that he could have used in court or in an official action, something clear and devoid of auto-justifying subtleties. The simplest answer would have been that he'd fallen in love with Joan, but not even he was convinced that that was the real answer. Maybe he did it to prove that he was fit to do it, and to reconstruct himself, priding himself that he'd become a panzer of will and control. He passed carelessly past the alcohol aisle of the supermarket; he no longer even saw it. Past the packs of cigarettes, without which, previously, he couldn't even imagine his waking. But would he have been able to arrive there without her? Would he ever have gotten his teeth fixed if she hadn't been there, forever phoning, forever in love, without pause, before and after every dentist appointment? She had helped him create an entirely new life for himself, and he'd thrown her out of it.

And still, he'd planned it all out somehow; they were tied together, the meat, his renunciation of meat, and of her, his renunciation of her fabulous materiality, which he had received so hungrily before. There'd been a switch; he could swear he'd heard it.

It happened on one of those June nights during which, long ago, Duke Karl Eugen's retainers would have been pushing giant boulders of salt up the hill, spreading the salt around so that the Duke and his paramours could sled into the valley to Leonberg. The light surrounding the castle was the kind that empties you of desire, and Dan was lying on the grass, reading, alongside the football field where he'd first seen Joan running after the ball. Noticing his gaze, Viviana had said,

"Why don't you go and play, too... tackle the Chinese girl."

But Joan had thought that the two of them were a couple of junkies from nearby, "I didn't imagine that you could have been residents," judging by their colorful clothes and his manner of sitting with his spine bent "towards the center of the world," as someone once told him.  Until one day, Ian taught him to hold himself straight, and since then, he'd  tried to hold himself straight:

"Imagine that the top of your head is being pulled up by a wire. You don't need to do it all the time but at least while you are waiting in the bus station. We should train our balance a little, at least while we're young."

And now Joan and Ian were coming out of the woods on a Staiger, he, pedaling gently so as not to shake her and she, in the back, holding him by his waist, laughing lightly at one of their secret jokes, which you could never hear, but which left you with the impression that they came one after another, every moment. Ian was a very handsome man, a tall and lean Scotsman with blue, intelligent eyes that were never aggressive. The kind of man on which you could depend at any and all times, the kind that Dan feared he would not be able to be anytime soon. Later, when it was all over, Dan asked himself if they had actually opened their mouths and spoken or if they'd just heard each others' thoughts, carried waves of light, from one to the other.

"Hey, you took my bicycle."

"It doesn't say anywhere that it's yours."

"It doesn't say, but it's mine."

"How are you?"

"Fine. We were in the woods. How are you?"

"Reading."

"Where is Viviana?"

"In Stuttgart, at the sauna, with Medeine and Jonathan."

"When Ian leaves, who will I jump and whose ears am I going to pull, like... this!"

"Ow!"

"Crybaby. Dan, will you let me jump you?"

"Anytime, Joan. You can even hit me."

"I don't have the courage anymore; I heard that Ian gave you capoeira lessons."

"Yeah, I'm already a white belt."

"We don't have belts in capoeira."

"Hey, you never told me that. You tricked me. What point is there in learning a martial art if I don't get a belt?"

"No one is stopping you from wearing a belt. Did you eat dinner?"

"No, you want to eat?"

"Yeah, come over to our place."

For a moment that same strange place seemed just as familiar as the little orchard in front of his grandparents' house, which appeared sometimes in his dreams. It happened again once when he discovered, while perched on a downed road sign smoking a joint with Joan, that she and his brother have a mutual friend, a Portuguese theater critic. It was nothing extraordinary; Nutzu had started to travel more around Europe, to attend festivals. But this name, Tiago, spoken by them, made him happy because, look, once again, the world has proven itself their playing field.

Tofu and red cabbage – to Dan this seemed like such a good thing. Viviana had returned from the sauna; she was hot and smelled of lemons. She wore her grey dress that revealed large portions of bronzed skin. She was pleased with how the day had passed, and sleepy, and Dan was thinking that it was in fact a crude law that kept him from touching her at every moment, anywhere, in any way, as she would have liked. They sat on the couch and watched a Chinese film on the projector. Viviana fell asleep instantly in front of him, in the armchair. Dan was next to Joan on the couch and could barely keep his eyes open. Yes, she could even transmit to him her somnolence, the way his mother used to in the afternoons, when she wanted to rest for a few hours. She would pull the curtains, stretch out on her bed, close her eyes, and, just like that, Dutzu would become sleepy.

That’s when the switch flipped in his head. 

He would have liked to wake her and say, “Hey, get up, you’re missing your last chance to sleep with Ian, and everyone. C’mon, Ian leaves tomorrow, for good. We’re all here, ready for an orgy. Isn’t that what you wanted? Isn’t that what Freud wants from all of us?

He felt that he loved her so much, he would have liked to invent the most idiotic diminutives to express it, so that she would understand. Squeals and gurgles. To drool and snot on her, to rub up against her thighs. He wanted this continuously and all the time; her body asked for it. And he needed to stop it; it was too much. Too much matter degrading into a medium that would make way for the killer enzymes, too much pussy and tits and ass and guts. All that eating became shit and shit stays in the guts for a week and then another week. And doctors pass by your bed in the morning and shake their fingers at you, “Young man, if you don’t get your bowels moving soon, you’ll die. We farted today, no? We need to fart. If you don’t fart, you die.” And all day long you think about how to do it, how to fart so that you won’t disappoint the doctor and so that you don’t die. But what can you do? How can you control your sleepy intestines? They sleep like snakes in the daytime. You’ve seen them at the reptile exhibit, in their aquariums, sleeping all over each other. They don’t move, and you wasted your money. And you feel so guilty for your greed and impatience, your ill-will, which, here you go, has accumulated inside of you and is rotting, and pretty soon will poison you. A woman tells you, “Lift your legs and spread them.” She sticks a hose in you and pumps water. And the woman who loves you stands by, mad with fear, encouraging you to expel the dried up waste; she holds your hand and what can you do, you have to do it there in front of twenty men and their wives and their daughters and nieces. But you can’t. And thank God that the other woman of your life isn’t here, too, to drive you crazy, as well, to meddle and poke her nose into everything and chew everyone’s ears off without making any sense, asking stupid questions and adjusting your pajama collar, “Oof, my boy, you can’t even take a proper shit,” and still you’d be the one embarrassed for her, the simple peasant woman who raised you and your brother all by herself, deprecating herself and coddling these beasts of men, confused, unprepared, dirt-poor, cleaning up so much of your shit, and paying off the idiot doctors and their idiot nurses, so they can buy themselves more crap, the same doctors and nurses who cast you looks that say, “Get your stupid mother out of here.” Oh, good thing you didn’t let her come, not that she would have insisted too much on coming, not that she would have understood what was actually happening. But do you understand what is happening? What have you understood, it’s only you and the woman who loves you, who sees you in this sorry state and utterly diminishes you, because although you asked her a thousand times, the dumb cunt didn't go home, she wants to sleep next to you, to be a martyr, to make the grade, like all the women in your family, and her stupid mother says to her, "Darling, don't spend too much money, what's the use if he's not going to make it..." but, hey, the guts are starting up now, du-du-dum and social life resumes, fashionable parties and chic people, interesting and well-made men, flirting and sex-sex-sex, and alcohol and ambitions, interviews, nice clothes, glossy magazines, and you like it, you feel cocky next to her, even though you're scared all the time you might not rise to the occasion, even though you'd like to hide somewhere, to be left alone with your stupid thoughts, clotted in shit, to take yourself in your own arms and cry without stopping, little shitty pants that you are.   

Later, he became a vegetarian, but on the day that, after pedaling for a few hours, he returned to the studio and said that he'd like for them to stay together and break up at the same time, she had cooked some turkey cutlets, yellow and sodden with condiments, and he liked them. It wasn't at all what he was used to, how it happens in the movies. At least, it wasn't how things went for him; the break up  didn't make him lose his appetite. He would have liked to drink a tall glass of white wine, or maybe eleven beers.

And after a few hours, he was telling Joan on the steps, "How weird, I've never been awake when breaking up with someone."

And she laughed and caressed his spine.





Se hotărîse deodată să devină vegetarian. Joan era vegetariană şi, de cîte ori mîncau împreună, se simţea uşor şi special. Văzuse un film pe care i -1 recomandase Rareş despre industria abatoarelor, puţin cam didactic, dar, într-un fel, nu destul de didactic. Bunicul său, măcelarul, îl luase de multe ori cu el Ia muncă, le văzuse pe toate. Dar, dacă atunci imaginea viţeilor închişi cîteva luni în locuri sufocante, fără aer şi lumină şi hrăniţi cu mîncare proastă, lipsită de fier, pentru ca apoi să fie omorîţi, nu erau pentru Duţu deloc tulburătoare, făceau parte din aceeaşi filozofie, viaţa e grea băiete, pe Dan, mamiferul de 30 de ani, care fusese cît pe ce să fie mîncat pe dinăuntru de enzime, dar scăpase şi pentru că avea prea puţină grăsime în el, prin care lipazele să-şi facă drum, îl zguduiau acum serios. Porcii rupînd unul din carnea vie a celuilalt, ca şi indiferenţa măcelarilor, normală, în cazul lor, ca mecanism de protecţie, îl făceau să se întrebe dacă felul în care o făcuse pe Viviana să sufere nu era exact acelaşi lucru. Bărbatul în salopetă tăindu-le zilnic dinţii animalelor fără anestezie părea mult mai puţin sinistru decît bărbatul care hotărîse într-o după-amiază, nici el nu ştia exact cînd şi dacă hotărîse ceva cu adevărat sau doar îi venise un gînd, unul care s-a menţinut deasupra mai multe ore decît celelalte, să jupoaie de viu animalul simbiotic abia ridicat pe picioare, în doar trei ani şi cîteva luni. Nu era nimic metaforic aici: suferinţa e suferinţă peste tot, o ştia din spital, iar educaţia din abator îşi făcuse efectul. La fel ca bunicul lui, putea să provoace deliberat chinul, fiind în acelaşi timp empatic, suferind alături de vietatea chinuită. Nici nu ştia de ce o făcuse, nu avea nici un motiv solid pe care l-ar fi putut folosi într-un tribunal, într-un act oficial - unul dar şi, pe scurt, fără subtilităţi autojustificatoare. Cel mai simplu răspuns ar fi fost că se îndrăgostise de Joan, dar nu era nici el convins că e răspunsul adevărat. Poate o făcuse ca să arate că e în stare de asta, să se reconstruiască. Purtînd în el, în adînc, mîndria că a devenit un Panzer de voinţă şi control. Trecea nepăsător prin supermarket pe lîngă rafturile cu alcool, nici nu le mai vedea. Pe lîngă pachetele de ţigări de la intrare, fără de care pe vremuri nici nu -şi imagina trezirea din somn. Dar oare ar fi putut ajunge acolo fără ea? Şi-ar mai fi pus vreodată dinţii dacă nu ar fi fost ea şi telefoanele ei îndrăgostite, întotdeauna îndrăgostite, fără pauză, de dinainte şi de după fiecare şedinţă la stomatolog? Ea îl ajutase să-şi creeze o viaţă cu totul nouă, iar el o dăduse afară din viaţa cea nouă.

Şi totuşi, le plănuise cumva, erau legate între ele: carnea, renunţarea la carne şi ea, renunţarea la materialitatea ei fabuloasă, pe care o primise cu atîta poftă pe vremuri. Fusese un dedic, aproape că îl auzise în urechi.

Se întîmplase într-una din serile acelea de vară în care, pe vremuri, în astfel de seri de iunie, oamenii ducelui Eugen urcau pe deal bolovani uriaşi de sare, pe care o împrăştiau pentru ca acesta şi amantele lui să se dea cu sania la vale, pînă în Leonberg. Lumina din jurul castelului era din acel soi care te goleşte de dorinţe şi Dan citea întins pe iarbă, lîngă terenul de fotbal, unde o văzuse pe Joan prima oară alergînd după minge. Viviana îi spusese atunci, observîndu-i privirea:

- Du-te şi tu şi te joacă, atinge-te cu chinezoaica.

Iar Joan crezuse că ei doi sînt un cuplu de junkies de prin apropiere, "nu mă gîndeam că aţi putea fi rezidenţi", după hainele ei colorate şi felul lui de a sta, cu spinarea îndoită, ducîndu-se spre centrul pămîntului, cum îi zisese cineva. Pînă cînd, altădată, lan l-a învăţat să stea drept şi de atunci a încercat să se ţină aşa:

-Imaginează -ţi că vîrful capului e tras în sus de un fir. Nu e nevoie să o faci tot timpul, dar măcar cînd aştepţi în staţia de autobuz. Să ne construim puţin echilibru cît sîntem tineri.

Şi acum Joan şi lan ieşeau din pădure pe Staiger, el pedalînd uşor, ca să n-o zgîlţîie, şi ea în spate, ţinîndu-l de mijloc, rîzînd delicat la una dintre glumele lor secrete, pe care nu le auzeai concret niciodată, dar îţi lăsau impresia că vin una după alta, în fiecare clipă. lan era un bărbat foarte frumos, un scoţian înalt şi subţire, cu ochi albaştri şi privirea inteligentă şi niciodată agresivă. Genul de bărbat pe care te puteai baza oricînd, ceea ce Dan se temea că n-o să poată fi prea curînd. Mai tîrziu, după ce toate s-au terminat, Dan s-a întrebat dacă au deschis atunci gurile sau doar şi-au auzit gîndurile duse de la unul la altul de lumină:

-Hei, mi-aţi luat bicicleta.
-Nu scrie pe ea că ar fi a ta.
-Nu scrie, dar e.
-Ce faceţi?
-Bine, am fost în pădure, tu ce faci?
-Citesc.
-Unde e Viviana?
-E în Stuttgart, la saună, cu Medeine şi Jonathan.
-Cînd o să plece lan, pe cine o să mai sar să-I trag de urechi, cum o să fac . . . acum I
-Au.
-Plîngăciosule. Dan, o să mă laşi să sar pe tine?
-Oricînd, Joan, poţi să mă şi baţi.
-Nu mai am curaj, am auzit că lan ţi-a dat lecţii de capoeira.
-Da, am deja centura albă.
-Nu avem centuri în capoeira.
-Hei, nu mi-ai spus asta, mă simt păcălit.
Ce sens are să învăţ o artă marţială dacă nu primesc centură?
-Nimeni nu te opreşte să-ţi pui una. Ai mîncat de seară?
-Nu, vreţi să mîncăm?
-Da, hai la noi.

Tot acel loc străin i s-a părut pentru o clipă la fel de familiar ca mica livadă din faţa casei bunicilor, pe care o visa uneori. 1 se mai întîmplase cînd a descoperit cu Joan, în timp ce fumau un joint căţăraţi pe un stîlp galben culcat la pămînt, că ea şi fratele lui au un prieten comun, un critic de teatru portughez. Nu era ceva extraordinar, Nuţu începuse în ultima vreme să meargă mult prin Europa, la festivaluri. Dar numele acestuia, Tiago, auzit de la ei, îl făcea fericit, pentru că, iată, din nou, lumea se arăta a fi terenul lor de joacă.

Tofu şi varză roşie - lui Dan i s-a părut ceva atît de bun. Viviana venise şi ea de la saună, era fierbinte şi mirosea a lămîie. Cu rochia ei gri, care îi dezvăluia porţiuni mari de piele bronzată, încîntată de ceea ce se petrecuse peste zi şi sonmoroasă, Dan se gîndea că e de fapt o regulă crudă aceea care îl împiedica să o atingă în fiecare clipă, oriunde, oricum, cum îşi dorea. S-au aşezat pe canapea şi au văzut la videoproiector, un film chinezesc. Viviana a adormit imediat în faţa lui, pe fotoliu. Dan stătea lîngă Joan pe canapea şi abia îşi putea ţine ochii deschişi. Da, putea să facă şi asta, să-i transmită somnul ei, cum făcea mama lui după-amiaza, cînd voia linişte pentru cîteva ore. Se întindea pe pat, trăgea perdelele, închidea ochii şi, poc, lui Duţu i se făcea somn.

Atunci a simţit declicul în cap.

Ar fi vru t s-o trezească:

-Hei, scoală-te, pierzi ocazia să ţi-o tragi cu lan, cu toată lumea. Hai, că mîine pleacă lan, de tot. Sîntem toţi aici, pregătiţi de orgie. Nu asta voiai? Nu asta vrea şi Freud de la noi?

Simţea că o iubeşte aşa de mult, ar fi vrut să inventeze diminutive cît mai idioate ca să exprime asta, ca ea să înţeleagă. Nu versuri, nu cuvinte. Ţipete, gîngureli. Să-şi lase balele pe ea, mucii, să se frece de pulpele ei. Voia tot timpul, trupul ei îi cerea asta. Şi trebuia să-I oprească, era prea mult. Prea multă materie care se degradează, mediu în care să se mişte enzimele ucigaşe, prea multă pizdă şi ţîţe şi cur şi maţe. Toată mîncarea aia se făcea căcat şi căcatul rămîne în maţe o săptămînă, apoi încă una. Şi doctorii trec pe lîngă patul tău dimineaţa şi te ameninţă: băiete, dacă nu îţi porneşti maţ ele cît de curînd, o să mori. Ne-am beşit azi? Nu? Trebuie să ne beşim. Dacă nu te beşeşti, mori. Şi toată ziua te gîndeşti cum să faci, să te beşeşti, să nu-l superi pe doctor şi să nu mori. Dar ce poţi să faci, cum să-ţi controlezi maţ ele adormite? Ca şerpii, în timpul zilei. I-ai văzut la expoziţia de reptile, în acvarii, încolăciţi unii peste alţii. Nemişcaţi, dai bani degeaba pe bilet. Şi te simţi atît de vinovat, pentru lăcomie şi pentru nerăbdare, pentru răutatea ta, care, poftim, s-a adunat acum toată în tine şi putrezeşte şi în curînd o să te otrăvească. O femeie îţi spune: ridică-ţi picioarele, desfă-le. Îţi înfige un furtun în gaură şi pompează apă. Şi femeia care te iubeşte aşteaptă lîngă tine înnebunită de frică, te încurajează să scoţi afară excrementele uscate, te ţine de mînă şi ce poţi să faci, trebuie s-o faci acolo, de faţă cu 20 de bărbaţi şi nevestele, fiicele şi nepoatele lor, dar nu poţi s-o faci. Şi slavă domnului că nu e şi cealaltă femeie aici, să o ai şi pe ea pe cap, să-şi bage nasul peste tot şi să vorbească întruna, fără sens, punînd mereu întrebări fără sens şi aranjîndu-ţi gulerul de la pijama, of, măi, băiete, nu eşti în stare nici să te caci, şi tot ţie ţi-ar fi ruşine de ea, ţăranca ce te-a crescut singură, şi pe tine şi pe frate-tu, umil indu- se şi linguşindu-i pe căcaţii de bărbaţi, confuză, nepricepută, săracă vai de curui ei, caţa, a şters atîta căcat după tine, şi toţi idioţii de doctori şi idioatele de asistente cărora le bagi întruna căcat în buzunare, să-şi cumpere cu ei căcat, care ţi-ar arunca priviri a-ga-sa-te, trimite-o undeva pe proasta de mă-ta de-aici, bine că nu a lăsat-o să vină, nu că ar fi insistat prea mult, nu că ar fi înţeles ce se întîmplă cu adevărat, dar tu ai înţeles?, ce ai înţeles, eşti numai cu femeia care te iubeşte, să te vadă doar ea aşa, în halul ăsta, să te micşoreze de tot, pentru că, deşi ai rugat-o de o mie de ori, nu s-a dus pizda proastă acasă, vrea să doarmă lîngă tine, să fie martiră, ca toate femeile din familia ta, să ia nota 10, şi pizda proastă de mă-sa, nu cheltui, mamă, prea mulţi bani, n-are rost, dacă tot nu scapă, dar, hei, maţ ele se pornesc du-du-dum şi reîncepe viaţa socială, petreceri mondene şi oameni şic, bărbaţi interesanţi, bine făcuţi, şi flirturi şi sex-sex-sex, şi alcool şi ambiţii, interviuri, haine bune, reviste glossy şi chiar îţi place, te simţi pul os lîngă ea, deşi ţi-e frică tot timpul că n-o să faci faţă, deşi vrei să te ascunzi undeva, să rămîi singur cu gîndurile tale stupide, năclăite în căcat, să te iei în braţe şi să-ţi plîngi de milă, să plîngi şi să nu te mai opreşti, căcăciosule mic ce eşti tu.

Mai tîrziu, a devenit vegetarian, dar, în ziua în care, după ce a pedalat cîteva ore, s-a întors în studio şi i-a spus că ar vrea să rămînă împreună, dar să se despartă în acelaşi timp, ea gătise carne de curcan, fileuri gălbui îmbibate în condimente, şi lui i-au plăcut. Nu era deloc cum ştia, cum se întîmpla în cărţi şi filme, cel puţin nu pentru el, despărţirea nu-i tăiase pofta de mîncare. I-ar fi plăcut să poată bea şi un pahar mare de vin alb, parfumat sau poate 11 beri.

Şi, peste cîteva ore, îi spunea lui Joan pe trepte:

- Ce ciudat, niciodată nu am fost treaz cînd m-am despărţit de cineva.

Iar ea a rîs şi l-a mîngîiat pe spinare.